BISERICA ȘI PERSOANELE CU NEVOI SPECIALE

14 Decembrie 2018 Vizualizări: 1259

BISERICA ȘI PERSOANELE CU NEVOI SPECIALE

„Datori suntem noi cei tari să purtăm

slăbiciunile celor neputincioşi

şi să nu căutăm plăcerea noastră”.

Epistola către Romani 15,1

„…slujiţi unul altuia prin iubire”.

Epistola către Galateni 5,13.

„Purtaţi-vă sarcinile unii altora

şi aşa veţi împlini legea lui Hristos”.

Epistola către Galateni 6,2.

Preambulă

Am un prieten – un tânăr harismatic și foarte energic, deși se deplasează în scaun cu rotile. Periodic vine la noi la Ghidighici la liturghie, se roagă, se împărtășește. Vorbim pe temele credinței, dragostei față de Dumnezeu și aproapele, despre fapte bune… La ultima noastră întâlnire, prietenul meu mi-a mărturisit de o incomoditate care simte el, ori de câte ori vine la noi la biserica: lumea prezentă la slujbă, mai ales cei vârstnic, încearcă să-i dea ceva bani în mână. Bineînțeles că cazul m-a șocat. Știu că lumea face acest lucru din compasiune, din milă. Dar are nevoie el oare de milă sau totuși are nevoie de altceva? Dorește el compasiunea noastră sau vrea să se simtă egal cu noi, să aibă aceleași drepturi și privilegii ca și noi?

Mai jos voi încerca să descriu unele probleme cu care se confruntă creștinii noștrii în biserică, iar rezolvarea acestora ar facilita accesul și prezența activă a tuturor cetățenilor.

Unele propuneri pot fi tratate drept modernizm, însă vreau să amintesc că trăim în secolul XXI, nu ne deplasăm cu calul, scrisorile nu le expediem cu porumbelul și încălzirea domiciului nu o facem cu băligar?!

Biserica cu scaune

Primele adunări creștinești se făceau pe la casele unor oameni înstăriți, în jurul unei mese, unde creștinii mâncau, ascultau Scripturile, intonau imnuri biblice și spre final se împărtășeau dintr-un păhar cu vin – Sângele Domnului și dintr-o pâine – Trupul Domnului. Cu timpul, datorită creșterii numărului de adepți, adunările creștinești au ieșit din casele private și s-au mutat în încăperi mai mari. Însă și acolo creștinii obișnuiau să stea pe șezute și numai în anumite momente ale serviciului divin aceștia se ridicau în picioare sau se așezeau în genunchi. Prin Edictul de la Milano, din 313, Împărtatul Constantin cel Mare a dat libertate tuturor confesiunilor din Imperiul Bizantin. Bazilicile creștine au devenit tot mai neîncăpătoare. Ca rezultat scaunele treptat au fost scoase din biserici, rămânând doar cele pentru clerul din Altar și unele scaune de-alungul pereților bisericilor.

Astăzi eu aud des cuvinte de genul: Părinte, vreau să vin la biserică, dar am probleme cu spatele. Dar fiind că sunt prea tânăr ca să stau pe scaun în biserica, îmi este rușine de cei vârstnici și de asta nu vin la slujbă!

De ce trebuie să-i chinuim pe creștinii noștri? Hristos spune foarte clar: Mila voiesc, iar nu jertfă! (Matei 9,13). Iar marele ierarh rus Filaret Drozdov spunea: „Decât, stând drept, să te gândești la picioare, mai bine, șezând, să te gândești la Dumnezeu”. Iar în Patericul Egiptean (sec. IV-V), găsim o întâmplare extraordinară în acest sens. Se zice că odată au venit frații la Avva Pimen și l-au intrebat: „Avvo, dacă îl văd pe fratele meu că dormitează în biserică, ce să fac, să-l las sau să-l trezesc la rugăciune?” Sfântul a zis: “Adevărat vă zic, fraților, că eu, dacă îl văd pe fratele meu că dormitează, pun genunchiul meu sub capul frătelui și-l odihnesc”.

Biserica cu acustică și microfoane

Cu câțiva ani în urmă un prieten bun al comunității noastre ne-a oferit în dar un amplificator, boxe și microfoane pentru biserică. Aveam emoții că cineva ar putea face comentarii vis-a-vis de obiectele „moderniste” apărute la noi. Într-o zi, o creștină, care are probleme cu auzul, mi-a mărturisit că de acum înainte aude foarte bine toate cântările și cuvintele spuse în predică, datorită microfoanelor. Și m-am împăcat cu gândul că am procedat corect. În Grecia, cât de mică n-ar fi biserica, ea este dotată cu tot sistemul necesar, așa încât nici preotul, nici corul nu forțează vocea, iar creștinii aud cântările și participă activ și nu absentează de la slujbe.

Biserica cu pandusuri

Dacă sunteți în scaun cu rotile și doriți să ajungeți la biserică, riscați să rămâneți în curtea bisericii, deoarece nu veți putea desinestătător să vă urcați pe trepte ca să intrați în biserică. Ca rezulat, biserica – ca comunitate a creștinilor „sănătoși” automat exclude pe ceilalți creștini cu nevoi speciale.

Biserica nu este adunarea oamenilor perfecți, sfinți, VIP! Biserica este locul unde noi învățăm să iubim și să ne respectăm unii pe alții, necătând la apartenența etnică, origine socială, gen și vârstă. Toți suntem egali în fața lui Dumnezeu: Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus. (Galateni 3,28).

Copiii cu sindrom Dawn

Într-o zi a venit la mine o mamă, cu lacrimi în ochi. A născut un copilași cu sindrom Dawn. Am stat probabil o oră de vreme, discutând și analizând. În final mamă s-a convins că este un dar deosebit, și acum toată familia se bucură de noul membru, un copil gingaș, care are dreptul la viață, la educație, la un viitor frumos și luminos.

Consilierea părinților în acest caz este foarte importantă, iar rolul preotului este să fie foarte explicit, să nu vină cu acuzații, să nu caute motive și să prevină abandonul copilului. Scopul principal este ca familia să-l iubească pe noul membru, să-l respecte și să-l încurajeze să învețe și să facă primii pași sigur și protejat.

Pedeapsă sau dar

O altă problemă, de data această problemă de ordin spiritual, este atitudinea creștinilor față de o boală grea, incurabilă sau față de persoanele cu nevoi speciale. Adesea cei din urmă sunt catalogați drept persoane „pedepsite de Dumnezeu” pentru păcate personale sau pentru păcatele părinților. Ca rezultat sunt arătați cu degetul și criticați ca anti-modele pentru un creștin „adevărat”.

Evanghelistul Ioan descrie un episod cu vindecarea unui orb din naștere (cap. 9). Văzându-l pe acesta, ucenicii L-au întrebat pe Hristos: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.

Există numeroase cazuri de oameni cinstiţi ca drepții sau sfinți neocoliţi de bolile trupești, ceea ce înseamnă că sănătatea sufletului nu o implică fără echivoc pe cea a trupului. Cuviosul Serafim de la Sarov a fost bătut de către niște tâlhari. Așa că pentru tot restul vieții sfântul a rămas gârbovit și se deplasa cu ajutorul unui baston-costilă. Cuviosul Ambrozie de Optina, în tinerețe s-a înbolnăvit grav, încât toată viața a fost nevoit să stea la pat, fiind în același timp cel mai mare rugător și duhovnic pentru sute de creștini ruși. Și cel mai cunoscut exemplu – Fericita Matrona, născută oarbă și imobilizată la pat pentru toată viață.

Boala așadar, trebuie folosită spre progresul spiritual al omului, dar şi ca pildă de viețuire creștină pentru cei care nu au ajuns la o treaptă duhovnicească asemănătoare. Exemplul lui Iov, sporit duhovniceşte în urma necazurilor sale, grăieşte elocvent în acest sens.

Concluzii

În Chișinău avem o singură biserică, unde se fac slujbe speciale pentru surdo-muți. E bine și nu prea. Această categorie de oameni are nevoie de slujbă în limbajul lor. Însă nu au nevoie de încăpere separată sau slujbe individuale. Visez ca toți oamenii să aibă acces în bisericile noastre. Slujbele să fie însoțite cu traducere în limbaj surdo-mut. Iar încăperile să fie dotate cu cele necesare, să fie accesibile și confortabile. Hristos spune: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. (Matei 11,28). Așadar nimeni nu are nevoie să intre în biserică prin altă „ușă”, decât cea prin care intrăm noi cu toții.

Misiunea Bisericii este să identifice persoanele cu nevoi speciale, să le ofere sprijin moral, spiritual, material după caz și să le ajute să se reintegreze în societatea creștină. Indiferența și egoismul aduc la izolare, la înstrăinare, uneori la cazuri suicidale.

Nu putem și nu avem dreptul să stăm așa! E nevoie să ieșim din zona noastră de confort, să deschidem larg ușa sufletului nostru, să redeschidem Biserica pentru cei care au avut frică să pășească pragul ei, pentru ca să nu fie discriminați, alungați și tratați umil!

Preotul Maxim Melinti