PĂRINTELE MĂRTURISITOR IRACLIE FLOCEA

18 Noiembrie 2025 Vizualizări: 154

 

 

PĂRINTELE MĂRTURISITOR IRACLIE FLOCEA – „VREDNICUL MISIONAR” AL BASARABIEI ȘI „ATOTLĂUDATUL APOSTOLUL PĂMÂNTULUI MOLDAV”

„Acolo unde preotul nu aduce cultura pietății,

se instalează fanatismul sau sectarul.”

Iraclie Flocea, Cultura pietății, 1926.

 

            Sfântul Cuvios I(e)raclie din Basarabia s-a născut în Pojorâta, județul Câmpulung Moldovenesc, la 11 mai 1893, primind la botez numele de Ioan, în familia ţăranilor români Ignat Flocea a lui Nichita şi Elisabeta.

            În şcoala primară se remarcă printre cei mai ageri şi mai luminaţi copii. Încă din aceşti ani impresionează prin „râvna lui duhovnicească” şi „vocaţia religioasă”.

            În vara anului 1914, în timpul Primului Război Mondial, Ioan este luat în armată și trimis să lupte pe front. Pe câmpul de luptă este rănit grav la mână stângă. Întors în tranșee, este rănit și la picior de o schijă, dar scapă cu viață, mulțumind încă o dată lui Dumnezeu pentru ocrotire. Pe front găsește o icoană a Sfântului Nicolae și o lumânare arzând în fața ei, moment în care îi făgăduiește lui Dumnezeu că, dacă va scăpa cu viață din război, va îmbrățișa viața monahală.

            La 16 aprilie 1919, în Basarabia, la Hârbovăţ, îl roagă pe stareţul Teognost Donos să-I primească în mănăstire. În iulie 1919, Mihail Sadoveanu, în călătoria sa prin ţinuturile Orhei şi Soroca, inclusă în opera sa „Drumuri basarabene” (1922) îl întâlneşte pe tânărul novice Ion la Mănăstirea Hârbovăţ şi descrie portretul „smerit și umilit” monahului Flocea: „Cercetăm frumoasa şi rânduita gospodărie, în tovărăşia fratelui Ion, un flăcău din Bucovina, nalt şi senin, bun cărturar, dezgustat din timpuriu de deşertăciunile lumii. […] Părintele econom ne caută grăbit, […] ne cheamă cu dragoste; pe când fratele Ion, smerit şi umilit, îşi ridică numai o clipă pleoapele spre noi c-un fulger de zâmbet şi de inteligenţă”[1].

            În perioada 1926-1930 a urmat cursurile Facultății de Teologie din Chișinău, remarcându-se prin preocupările sale cărturărești, publicistice și duhovnicești, fiind apreciat de profesorii erudiți ai Facultății de Teologie. Face parte din prima promoție a nou-înființatei facultăți teologice din Basarabia, devenind absolvent eminent alături de alți străluciți teologi și viitori ierarhi și preoți de seamă, ca Antim Nica, Benedict Ghiuș, Paulin Lecca, Paul Mihail, Vasile Țepordei, Alexandru Bardieru, Gheorghe Cunescu, Varlaam Chiriță și alții.

            Tuns în monahism (1920), hirotonit în ierodiacon (1925), apoi ieromonah (1927), sub numele Iraclie (Ieraclie), de către arhiepiscopul Basarabiei Gurie Grosu. În 1929, participă împreună cu un grup de bucovineni la pelerinajul la Ierusalim şi Sfântul Munte Athos. Decorat cu Crucea aurită, în 1934.

            Preotul trebuie să predice în trei feluri, după învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur. Adică întâi cu gura și cu limba să vorbească cuvântul lui Dumnezeu. Al doilea, să predice cu mâna, să scrie învățături duhovnicești… Și al treilea și cea mai înaltă predică, trebuie să predice cu viața, cu trăirea lui și a familiei lui[2].

            Sfântul Părinte Iraclie, toate viața sa a îndreptat-o după această poruncă a lui Hrizostom, predicând oriunde și oricând, scriind cu mâna zeci de articole și cărți, și, prin propria sa viața, „făcându-se pilda tuturor credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragoste, cu duhul, cu credința, cu curăția” (I Timotei 4, 12).

            Monah cu preocupări literare, „smerit și umilit,… c-un fulger de zâmbet și de intelegență”[3], devine un colaborator activ la revistele eparhiale „Luminătorul” (1922-1942) şi „Misionarul” (1929-1939). Entuziasmul lui cărturăresc este de toate uimire: în fiecare număr al revistei „Luminătorul” putem găsi câte un articol, iar în altele două articole, cu un volum de 3-5 pagini – o muncă excepțională prodigioasă, ținând cont că avea mai multe însărcinări administrative și ascultări pastoral-misionare.

            În timp record, devine cunoscut ca un bun predicător. Din profundă smerenie, autorul semnează articolele și studiile sale foarte laconic: monah Iraclie din m-rea Hârbovăț; ierod. Iraclie; ieromonah Iraclie. M-rea Gârbovăț sau ierom. Ieraclie.

            Sub egida Editurii „Tiparul Moldovenesc” din Chişinău, îi apare volumul „Mozaic literar”, o culegere de articole publicate în periodice (1934). La sfârșitul acestei cărți, este prezentată lista cu „lucrări originale de acelaș autor și traduceri”[4]:

• Mărgăritare;

• Explicarea Evangheliilor;

• Miezul Ortodoxiei;

• Biserica și Împărăția lui Dumnezeu;

• Rugul ce ardea și nu se mistuia;

• Oglindiri pastorale;

• În călătorie la Ierusalim;

• Sub smochinii din Vitania;

• Hrana sufletească;

• Icoană a Maicii Domnului de la Gârbovăț;

• Demnitatea creștinului;

• Psaltire prescurtată;

• Foi misionare și iconițe cu Maica Domnului.

            Printre subiecte abordate de către părintele au fost cinstirea icoanelor, catehizarea copiilor și tinerilor în contextul educației moral-spirituale, problema calendarului, pelerinaje și locurile sfintel din Orientul ortodox, predici la sărbători și duminici din cursul anului bisericesc, teme dogmatice, combaterea fenomenului sectar și revitalizarea monahismului prin școlarizarea călugălor și înființarea unei tipografii mănăstirești.

            Împreună cu Alexandru Skvoznikov și Alexandru Bogdăneț traduc și publică mai multe opere ale teologilor și poeți ruși și pe cele preluate din presa apuseană, pentru revistele „Luminătorul” și „Misionarul”. Părintele Iraclie a reușit să aduce cititorului român din întreg Regat pe filosofii și teologi ruși ca Nicolae Berdeav și Serghie Bulgakov.

            Se spune că scriitorul trebuie mai mult să citească, decât a scrie. Așa proceda și părintele Iraclie. Potrivit bibliografiei în mai multe limbi, precum și presa timpului, pe care le citează în studiile sale, deducem că cuviosul părinte, reușea să fie la curent cu aparițiile editoriale din librăriile europene, având la îndemână literatura teologice, istorică, filosofică și cea social-politică.

Procesiunile cu Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Hârbăvăț

            Din 1935, ca ajutor de exarh al mănăstirilor din arhiepiscopia Chişinăului, este numit misionar principal, conducând din parohie în parohie, până la Chişinău, procesiunea cu sfânta icoană a Maicii Domnului de la Hârbovăţ, pentru a face plugăria spirituală de toamnă și de primăvară. La aceste slujbe părintele rostește cuvinte de învățătură spre folosul duhovnicesc al credincioșilor.

            „Însemnări Creștine” – revista de orientări pastorale și misionare, tipărită la Bălți între anii 1937-1940, descrie procesiunea cu Sfântă Icoană a Maicii Domnului din mănăstire Hârbovăți prin parohiile Episcopiei Hotinului. Inițiativa aparințe episcopului Hotinului P.S. Tit Simedrea, pentru „a promova evlavia credincioșilor din jumătate de Răsărit a Moldovei vechi”[5], care au „cerut” să se facă aceste procesiuni în eparhia sa. Autorul articolului menționează că Icoana „a fost în fiecare an adusă în satele eparhiei noastre de smeriții și muncitorii călugări din m-rea Gârbovăț, conduși de predicatorul acestei m-ri, cunoscutul ieromonah Păr. Iraclie”[6].

            Așadar, vestea despre munca predicatorului neobosit, misionar iscusit și catehet autentic ajunge la urechile credincioșilor basarabeni dincolo de Arhiepiscopia Chișinău.

            Ca să înțelegem mai bine, cum se desfășurau aceste procesiuni cu Icoana Maicii Domnului „de la Hârbovăț”, apelăm la informațiile detaliate, oferite de către părintele Iraclie. Dar, întâi de toate, să vedem de unde i-au naștere aceste procesiuni.

            Deși, icoana datează din anul 1790, recunoașterea ei oficială de către autoritățile bisericești din Imperiul Rus au loc tocmai în anul 1859. La 17 ianuarie 1859, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse, ca răspuns la numeroase cerere ale credincioșilor basarabeni și a demersului Preasfințitului Antonie Șokotov, Episcop de Chișinău și Hotin, aprobă cinstirea oficială a Icoanei Macii Domnului de la Mănăstirea Hârbăvăț. Tot, prin acest decret, a fost stipulată aducerea anuală a Icoanei din Mănăstire la Chișinău, unde, pe parcursul iernii, începând cu 1 octombrie și terminând cu 28 aprilie, în fața ei au putut să se un număr foarte mare de creștin din toată Gubernia. De-alungul anilor s-au făcut însemnări despre numeroase vindecări miraculoase[7].

            În anul 1908 Sinodul de la Sankt-Petersburg numește pe episcopul Serafim Ciceagov în calitate de Episcop de Chișinău și Hotin. Pe parcursul celor, aproximativ 6 ani de arhipăstorire, a desfășurat numeroase reforme de cenzură țaristă și presiuni asupra românilor basarabeni. Anume la inițiativa lui, tânărul, înțeleptul și curajosul arhimandrit Gurie Grosu este exilat din Basarabia în Smolensk, pentru acțiunile sale de promovare a limbii „moldovenești”. Lui Serafim Ciceagov i se datorează stabilirea unei tradiții frumoase –citirea săptămânală a Acatistului înaintea Icoanei Maicii Domnului  făcătoare de minuni de la Mănăstirea Hârbovăț. Această practica, lăsată uitării pentru toată perioada comunistă, a fost reabilitată abia după anul 2001, atunci, când una din copiile icoane au fost auduse de la Hârbovăț și așezate pentru toateauna într-un chivot din pridvorul stâng al Catedralei Mitropolitane „Nașterea Domnului” din Chișinău, iar în fiecare zi de vineri, un sobor de preoți citește Acatistul înaintea cinstitului chip al Maicii Domnului.

            Așadar, părintele Iraclie, în articolul intitulat „Din procesiunea cu sf. Icoană. Diverse observații”[8], povestește cum Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, în zilele de 12-30 septembrie 1929 în calea ei de la Mănăstirea Hârvăvăț spre orașul Chișinău, a trecut prin 14 satele din județele Orhei și Lăpușna. Autorul face următoarele clarificări:

            „Logica acestei procesiuni este, după cum se știe, tradița de aproape șaptezeci ani (adică de la proclamarea oficială privind cinstirea icoanei în anul 1859) precum și învioarea sentimentului religios al credincioșilor, prin slujbele mărețe, prin predicele ce se țin și prin cântarea comună a credincioșilor pe cale și prin sate”[9].

            Obștea monahală de la Hârbovăț, care purta Icoana, a fost însoțită de misionarul eparhial – protoiereul Gheorghe Scodigor, „care, pe lângă predicarea „cu timp și fără timp” a oficiat și serviciul divin în fiecare sat, cu sau fără sobor – după împrejurări. Astfel, în fiecare biserică s-au ținut una, două sau chiar și trei predici, rostite în diferite momente de către păr. Misionar și subsemnatul pe rând, iar în unele sate a predicat și parohul local. La Rădeni ne-a întâmpinat împreună cu parohul și păr. Al. Svetlov, misionarul cerc. III, care a predicat cu toată energia și caracteristul său avânt poetic la Rădeni, Nicăuți și Drăsliceni.”[10].

            Autorul, ne oferă și lista subiectelor principale ale predicilor, rostite în cele 14 parohiei. Tematica lor este de caracter dogmatic, misionar-catehetic, moral-disciplinar, biblic și liturgic[11].

            Acest eveniment excepțional a adunat lume bună: toți uniți într-o rugăciune comună, împărtășind bucuria duhovnicească ziua și noaptea:

            „Însuflețirea noastră a clerului a găsit peste tot un adânc răsunet în suflete: cântările și rugăciunile credincioșilor toată ziua și noaptea următoare se ridicau în continuu spre cer; au privegheat împreună cu poporul și autoritățile satului: primar, poliție, iar în unele sate chiar și învățătorii de la școală, felinarele și lumânările aprinse din mâinile mulțimei, împreună cu cele din curțile caselor răpeau oarecum farmecul cerului înstelat – voiau să arate cerul pe pământ. N-au lipsit de la unele biserici nici agapele creștinești a doua zi după litughie, așezate afară pe iarbă în curtea bisericii”[12].

În perioada țaristă, Basarabia, Biserica și poporul ei a rămas fără limba maternă, fără cărți de cult și serviciul divin, care să fie oficiat pe înțelesul viețuitorilor acestui ținut.

Cei o sută de ani de sclavie a fost pentru neamul românesc din Basarabia un adevărat coșmar, după cum spunea Ion Pelivan.

Într-adevăr, lipsa de literatura duhovnicească, cărți de slujbă și predică în română a contribuit la îndepărtarea enoriașilor, faptul care a favorizat apariția prozelisitmului sectar, îndeosebi nașterea curentului schismatic – inochentism. Inochentie de la Baltă atrage sute de basarabeni, deoarece le vorbește românește și pe înțelesul oamenilor de rând. Astfel au răspuns țăranii români din Basarabia la o politică oarbă de nesocotire a deosebirilor locale, la lipsă de suficientă cultură națională românească în acestă provincie, menționează Alexandru V. Boldur. Curentul inochentist a demonstrat, înaintea lumii întregi, incapacitatea Bisericii Ruse de a-și păstori turma și incapacitatea guvernelor ruse de a conduce Basarabia, încheie Boldur[13].

Pe lângă pericolul sectar, Biserica din Basarabia tot mai mult face reacții vis-a-vis de curente socialiste, care dau buzna peste basarabeni prin intermediul presei scrise. Preotul Alexii Arventiev constată, că propagandă tipărită a devenit tot mai îndrăgită în rândul oamenilor neșcoliți și neinformați, lucrul de care profită în prezent partide revoluționare. Datorită modificărilor legislative cu privire la editura și cenzură, partide revoluționare inundează piața cu cărți, broșure și filișoare cu caracter negativ. Pe paginile lor, revoluționarii atacă creștinismul, văzând în el pe un vrăjmaș cel mai periculos, „ei s-au revoltat contra Domnului Dumnezeu”[14].

După un secol de rusificare forțată a cultului și a culturii românești din Basarabia, acest pământ a răsuflat ușor, și a dat dovadă de dorință vie și nepierită a slăvi pe Dumnezeu în limba înaintașilor săi, a gusta din hrana divină în Casa Domnului.

Totuși, părintele dorește să cât mai obiectiv în descrierile sale, și, fiind încrezut că nu va ofensa pe nimeni, enumără unele neajunsuri în contextul acestor serbări, fără a face public numele celor vizați, ci pentru a corecta unele lacune observate de către călugăr-catehet. Într-un sat, părintele a observat participarea pasivă a tineretului în timpul Sfintei Liturghii și în momentul citirii Acatistului, aceștia rămânând în afara curții bisericii, cu capuri acoperite și făcând mult gălăgie. Deși este dovada unei cateheze vii, autorul amintește de obiceiul din satul său natal, că „tineretul, dacă nu avea învoirea în scris a parohului era oprit de poliție a face jocuri sau petreceri. Preotul însă în nici un caz nu da această învoire, înainte ca întreg tineretul să fie prezentat cel puțin pe o oră-două la biserică, duminică după masă pentru catehizare”[15]. În altă parohie, „predica părintelui paroh trăda mai mult pe oratorul savant decât pe predicatorul unui umil sat de la țară, cu auditoriul majoritar analfabet. Aceasta s-a putut observa cu atât mai evident din privirile risipite în toate părțile și distrate ale auditorilor”[16].

Aceste evenimente liturgice și misionare au primit nu doar aprecieri și recunoștință din partea credincioșilor basarabeni, dar și critică dură. Astfel, pe paginile revistei „Luminătorul”, numărul 4 din 1928, ieromonahul Iraclie răspunde la invinuire aduse procesiunilor cu Sfânta Icoană de către un oarecare dl M. Vasilache, care a publicat articolul său revoltator în numărul 2 aceleași reviste, unde arată „îngrijorarea pentru starea religioasă actuală a poporului nostru, caracterizând-o ca indeferentism, învârtoșare plină de ură, ignoranță, supersiții, venerea sfintelor icoane făcătoare de minuni – un fetiș oarecare”[17], pune la îndoială autenticitatea icoanei, și multe alte basme și minciuni. Printre basmele evocate, a fost următoarea: „că cutare preot, prea stăruitor la introducerea stilului nou, s-a îmbolnăvit odată cu trecerea sf. icoane”[18]. Preacuviosul Părinte, cu multă blândețe și înțelepciune oferă argumente la toate acuzațiile lui Vasilache. „zvonuri de acestea au putut să le producă numai niște oameni cu puțină minte sau răuvoitorii și sectanții”[19].

Cateheză „inovatoare”

După Cina cea de Taină, Mântuitorul Hristos poarte o cuvântare de „despărțire” cu ucenicii Săi. La un moment dat, Toma î-L întreabă pe Hristos: „Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea?”. La care Hristos răspunde: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Astfel, cel care vrea să aibă viața cu Hristos, trebuie să cunoască calea cea adevarată, pe care o va urma toată viața sa. În caz contrar, riscă să se tăcească: „Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Matei 15,14). Din acest considerent, institutul Catehumenatului, presupunea transmiterea învăţăturilor referitoare la Calea, Adevărul și Viața cu Hristos, inițierea în credinţa ortodoxă și contopirea vieții sale cu cea evanghelică: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2, 20). Cu alte cuvinte, catehizarea este împlinirea poruncii dumnezeieşti: „Mergeți, așadar, și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19-20).

Motivația pentru inițierea unei cateheze publice i-a naștere în mintea părintelui de pe timpul studierii în cadrul Facultății de Teologie din Chișinău. Revenind la Hârbăvăț, începând cu primăvara anului 1929 lansează procesul de catehizare, în biserica mănăstirii, pentru „cei peste o sută de frați și călugări, mai mulți sau mai puțin credincioși mireni din satul Hârbăvăț, precum și alți închinători, veniți mai de departe”[20]. Părintele se „înarmează” cu literatura necesară ciclului de studii:

• „Catehismul Creștin Ortodox” de Mitropolitul Antonie al Kievului[21], îl folosea în primul an de studii: în fiecare duminică se lua câte un articol din Crez; articolul 10 – Sfintele Taine, câte o Taină dumical; la fel a procedat cu Decalocul și cu Fericirile;

• Manualul „Istoria Sfântă a Vechiului și a Noului Testament” de prof. dr. Dumitru Stănescu[22], pentru al doilea an de studii;

• În anul trei părintele citește câte un capitol din cartea Faptelor Apostolilor;

• În anul al patrulea – povestiri din pelerinaje și introducerea în toate epistolele pauline.

După cei patru ani de catehizare/evanghelizare, se relua iarăși de la capăt.

Timpul pentru organizarea lecțiile catehetice a fost ales, conformându-se cu tipicul mănăstiresc. Sâmbătă seara se făcea slujba privegherii – Vecernia cu Utrenia, respectiv duminica dimineață, înainte de Sfânta Liturghie, imediat după citirea acatistului, părintele a socotit timp prielnic pentru a ține catehizarea/evanghelizare, jumătate de oră și mai mult. Prelegeri, ca și la o școală obișnuită, părintele făcea din duminică în duminică. Fiecare nouă lecție începea cu recapitularea celor învățate anterior, pentru a întări în memorie materialul studiat, dar, și pentru că la fiecare lecție veneau noi creștini, care erau dornici să asculte și să înțeleagă despre cele povestite de către dascălul „cel învățat”.

Prima lecție a fost petrecută în Duminica după Înălțarea Domnului, a Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic. Pentru a trezi curiozitatea și entusiazmul auditoriului, părintele le-a argumentat că fiecare părinte biologic și cel spiritual – naș de botez, este dator să se îngrijească în creșterea duhovnicească a propriului copil sau a finului de botez. Dar cum el va învăța pe cineva Simbolul Credinței, poruncile Domnului sau fericirile, când el singur nu le cunoaște? Și iată așa, pornind de la primul articol al Crezului, misionarul de la Hârbovăț a început activitatea sa catehetică. Majoritatea absolută, viețuitorii mănăstirii și credincioșii vineau cu sinceritate, alții din curiozitate. Au fost și câțiva mai rezistenți, din ambele tabere, care priveau această „inovație” sceptic, neîncredere, bănuieli de o anumită „catolicizare”.

În timp, viața morală și cea religioasă a sătenilor a crescut: nu se mai aude de tâlhărie și de bătăi, s-a redus abuzul consumului de vin, mai mult, cinci tineri din Hârbovăți au ales calea monahicească. Alții creștini, au devenit cateheți în satele lor, unde purtau discuții despre calendarul îndreptat și cu sectanții din localitate.

Autorul mărturisește că realizarea acestui program catehetic îl ajută pe el însuși să studieze mai mult, să cunoască mai mult, deoarece „aceasta e un nou câștig intelectual, un adaos al cunoștințelor, un plus al forței de activitate”[23].

Părintele recomandă și preoților de mir să organizeze catehizare/evanghelizare enoriașilor. Sfântul Părinte recunoaște că viața în parohie diferă de cea a mănăstirii: preotul ca regulă este singurul slujitor; Utrenia se face duminica dimineața, la care se mai adaugă acatist, panihidă, botezuri, cununii, înmormântări etc. Unde să mai fac și lecții, când slujba duminicală și așa e lungă. Întâi de toate, sfătuiește părinte, Utrenia ar putea fi așezată cu mai multe rânduieli pe sâmbătă, ca să ușureze ziua de duminică și să nu obosească pe credincioșii să stea 5-6 ore în picioare, și flămânzi!

Grija pentru crearea seminarului monahal

            În 1938 este numit de către Arhiepiscopul locotenent Efrem Enăchescu subdirector al Şcolii de muzică bisericească a eparhiei, care se mută de la Chişinău la Hârbovăţ.

            Spunea, că printre numeroase subiecte, de care s-a ocupat părintele Iraclie și care au fost semnalate pe paginile periodicilor eparhiei, au mănăstiri și viața monahală, însă nu atât din punct de vedere mistico-ascetic, cât al formării lor intelectuale. Astfel, mai multe articole vorbesc despre școlarizarea monahilor, despre necesitatea înființării unui seminar monahal, despre formarea și instruirea lor teologico-didactică.

            Pornind de la ideea că „o credință, care n-ar avea rațiunea de cauză, ar duce la fanatism”[24], citatul care aparține cardinalului belgian Desire Joseph Mercier, părintele meditează asupra problemei ostilității unor mănăstiri basarabene contra noului calendar: „dacă examinăm cultura viețuitorilor de astăzi ai mănăstirlor noastre, ajungem la constatarea nu prea îmbucurătoare că la cei mai mulți le lipsește până și cele mai elementare cunoștințe pentru a înțelege deosebire între confesiunea ortodoxă și celelalte confesiun creștine, deosebire între dogmele de credință-veșnic neschimbătoare și așezămintele de timp pentru prăznuirea diferitor amintiri bisericești, pentru a înțelege măcar fazele timpului în zile și nopți, în primăvară, vară, toamnă și iarnă etc., cu un cuvânt – rațiunea sănătoasă în judecarea chestiunii religioase le lipsește în foarte mare măsură. Și doar sentimentul religios este înăscut înlăuntrul inimii fiecăruia și tinde la manifestare. Așa se explică, că tot ce s-a scris și s-a vorbit pentru lămurirea necesității îndreptării calendarului n-a putut fi înțeles de această majoritate și dacă n-a putut să fie înțeles, atunci firește că nici n-a putut să fie lesne primit”[25]. Pentru a elimina astfel împoticniri, autorul studiului amintește că Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române prevede înființare în fiecare eparhie a cel puțin un seminar monahal.Părintele Iraclie amintește că comunitățile monahale, de-alungul timpul au avut influență directă și indirectă asupra poporului nostru la general, și asupra unor personalități remarcabile, în mod particular, așa cum s-a întâmplat în cazul domnului Moldovei Ștefan cel Mare, care a căutat sfaturi de la elita curții domnești, ci la un simplu călugăr de la Voroneț – Cuviosul Daniil Sihastru. Biserica și neamul, însistă părintele, au nevoie de un monahism mai mult activ și dinamic, decât numai contemplativ, rugător. De aceea, se simte nevoia înființarea unui seminar monahal în Eparhia Chișinăului, ținând cont că aceasta numără 20 de mănăstiri cu circa 20,000 de viețuitori. Bugetul pentru întreținerea seminarului parțial ar asuma mănăstirile, iar cealaltă parte – Statul, cel, care se folosește de averile Bisericii Basarabene, expropriate în 1918, ce valorează miliarde de lei.

            În alt studiu, intitulat „Când se va putea cere mult de la monahismul nostru?”[26] părintele susține că într-adevăr călugării trebuie să fie misionari, să scrie cărți și reviste, fiind niște oameni cu pregătirea duhovnicească la nivel cel mai înalt. Și, în continuare, menționează că lipsa resurselor materiale și financiare, nu permit unei mănăstiri să întrețină în condiții minime obștea, care numără peste 100 de călugări. Cu atât mai mult să ofere educație intelectuală și formarea teologică monahilor, care provind din țărani, neșcoliți și analfabeț.

            Analizând apariția și dezvoltarea rapidă a sectarismului în Basarabia, părintele Iraclie pot și trebuie să oprească călugări-misionari. Dar cum ei vor face acest lucru, dacă „din zece candidați la hirotonie, veniți din mai multe mănăstiri, în luna decembrie trecut, la Chișinău ca să fie supuși unui examen ușor, la care numai de sectologie nici vorbă nu putea fi, n-au reușit decât doi inși, ceilalți 8 au căzut. Iată dovadă despre câtă carte facem până-n prezent la mănăstiri”[27]. Astfel, viitorul mănăstirilor nu va fi cel mai potrivit, dacă ele se vor marginaliza în a face mecanic frumoase și lungi slujbe bisericești și gospodărie, neglijind cultura religioasă, misionarismul și iubirea aproapelui.

            Pe lângă ideea înființării unui seminar monahal pentru călugări basarabeni, părintele-misionar propune înființarea unei tipografii mănăstirești, asemenea celebrelor tipografii din vechiul regat – Neamț și Cernica, sau cele din Imperiul Rus, unde „apăreau zi de zi mulțime de reviste, cărți, broșuri și icoane, care erau apoi transportate, desfăcute și vândute cu prețuri relativ foarte mici, prin toate orașele, satele și cătunele uriașului imperiu”[28]. Privind cu absența unei tipografii într-o mănăstire din Basarabia, părintele imaginează ce ar spune astăzi ctitorii acetor așezăminte monahale: „Mult va mai întârziua oare acel luceafăr al dimineții, adică înființarea măcar a unei tipografii la una din mănăstirile mari ale Basarabiei – a unui far pe marea navigației spirituale?”[29].

            De aceea, părintele propune ca înființarea unei tipografii mănăstirești să-și asume Mănăstirea Căpriana, „care a primit de la stat drept despăgubire pentru moșiile expropriate rente în sumă de douăzeci și două milioane lei. Această mănăstire, cu toate reparațiie făcute, precum și întreprinderi ar fi cea mai în drept și mai obligată să cumpere și să înființeze o tipografie, fie în clădirile ei, fie la altă mănăstire. Cât privește însă lucrătorii și meșterii necesari la funcționarea tipografiei, aceștea s-ar putea găsi tot așa de ușor, cum i-au găsit și mănăstirile Cernica și Neamțu”[30].

            Apariția acestei tipografii, încheie părintele, ar bucura sufletul voievodului Ștefan cel Mare, ctitorul Mănăstirii Căpriana, ar bucura clerul monahal din întreaga Basarabia, ar aduce folos moral incalculabil Bisericii și tuturor credincioșilor ortodocși.

Începutul prigoanelor

            Văzând persecuția preoților și a monahilor din partea sovieticilor, din modestele posibilități de la parohie trimitea ajutoare la călugării de la Mănăstirile Noul Neamț și Hâncu[31]. Le dădea bani și mâncare, arătând dragoste și milă față de frații aflați în suferință.

            După eliberarea Basarabiei, începând cu 1 ianuarie 1942, primește numire la Mănăstirea Răciula, jud. Lăpușna[32], apoi revine la Mănăstirea Hârbovăț, ocupându-se de renovarea sfintei mănăstiri, îndeplinind papaler funcția de locțiitor al starețului și de secretar al mănăstirii.

            La 7 iunie 1943, Mănăstirea Hârbovăț a primit vizitata canonică Arhiepiscopului Locotenent Efrem Tighineanu. Cronicarul menționează printre altele că Mănăstirea Hâbrovăț, sub conducerea Arhimandritului Teognost Donos, „ajutat de protosinghelul Iraclie și întregul sobor mănăstiresc, mereu progresează atât în viața spirituală, cât și în buna chivernisire economică”[33].

            În 1944, „Buletinul Arhiepiscopiei Chișinăului” publică „Rânduiala pentru administrarea eparhiei în caz de evacuare”, din care aflăm următoarele:

            „În cadrul măsurilor cu caracter administrativ în caz de evacuare, Înaltpreasfințitul Arhiepiscop și Mitropolit Efrem a hotărât ca preacuviosul protosinghel Iraclie Flocea exarhul mănăstirilor din Eparhia Chișinăului să aibă atribuțiuni de Vicar arhiepiscopesc pentru regiunile evacuate din cuprinsul Arhiepiscopiei Chișinăului”[34].

            Nimeni și nimic nu putea să clatine credința și curajul viețuitorilor Mănăstirilor din codrii Călărașului, aflați sub ocrotitea Maicii Domnului[35]. Același număr al „Buletinului Arhiepiscopiei Chișinăului” descriu acele momente groaznice:

            „Frontul se află acum numai la câțiva km. departare de sf. Mănăstire Hârboveț, jud. Orhei, de unde nu s-a evacuat nimeni din obștea monahilor. Iată ce scria la 8 Aprilie a.c. vrednicul misionar al Bisericii noastre păr. protosinghel Ieraclie Flocea, care se afla la datorie între zidurile vechei mănăstiri: „Noi am trăit aici zile de mare încordare a nervilor, jumătate de zi au clințănit mitralierele prin toate colțurile mănăstirii, iar exploziile de la branduri ne-au stricat acoperișurile la mai multe clădiri, avem și pierderi în vite. Am îngropat morți uciși în ziua aceea; sunt și răniți”. Și la 10 Mai a.c. scrie: „Noi aici lângă front trăim numai tragedii: oamenii din mai multe sate distruși economicește umplu pădurile. Aproape zilnic ne vin la botez născuți pe câmp sau în pădure; foarte dese sunt și înmormântările de oameni și copii sfârtecați de obuze. Zilnic trebuie să hrănim oameni, femei și copii care nu mai au nimic. Sperăm însă că Bunul Dumnezeu nu ne va prelungi încercările peste puterile noastre”. Tot din scrisorile prea cuvioșiei sale, aflăm că la orfelinatul eparhial de băieți, adăpostând la aceea sf. Mănăstire sub îngrijirea părinților de acolo cei 30 de copii orfani, toți au rămas pe loc și continuă să fie îngrijiți de frați, împărtășind aceiași soartă cu îngrijitorii săi.”[36].

            În 2 august 1945 a fost arestat, fiind condamnat de Sovietul Suprem, la 8 ani de muncă silnică în Siberia, în data de 17 decembrie 1945, pentru propagandă, agitație și apeluri pentru răsturnarea puterii sovietice, conform art. 58, p.10. Aceasta era o formă prin care erau condamnați clericii și monahii, fără a li se putea aduce vreo acuzație reală, ci pentru că erau români ortodocși și, conform ideologiei partidului, erau dușmani ai poporului. După cum constată anchetatorii, părintele Iraclie „cunoscând câteva limbi străine, în timpul ocupației a colaborat ca traducător cu armata germană, a desfășurat o propagandă antisovietică, a scris și câteva lucrări cu conținut antisovietic… S-a constatat, că broșurile lui Flocea s-au răspândit în rândul cetățenilor prin intermediul bisericii mănăstirești până-n ultimul moment… În septembrie 1945 Flocea a fost arestat.  În timpul perchezițiilor au fost găsite la el un depozit întreg de literatură antisovietică, până la 2500 exemplare de carte și câteva manuscrise cu conținut antisovietic.”[37].

            Împreună cu Părintele Axentie (Munteanu), și ieroshimonahul Selafiil (Chiperi) _ toți de la Mănăstirea Noul-Neamț, el şi ceilalţi preoţi proeminenţi şi înflăcăraţi slujitori au fost aruncaţi în închisoare. În închisoare, ca și ceilalți clerici, a continuat să ajute și să încurajeze pe deținuți, a spovedit și a ținut vie flacăra credinței, fiind un credincios slujitor al lui Hristos.

            În anul 1953, la vârsta de 60 de ani, revine în Basarabia „tot atât de smerit şi harnic propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu”[38]. Duce un șir de ascultări mănăstirești: casier la Mănăstirii Ţigăneşti (1953-1959) și ghid la Mănăstirea Noul Neamţ (1959-1962). După desfiinţarea acestora, protosinghelul Iraclie se mută cu traiul la Ion-Nichita Şencenco, fiul său duhovnicesc, din satul Chiţcani.

            Aici, în apropierea fostei Mănăstiri Noul Neamţ, trece la Domnul, la 16 august 1964. A fost înmormântat în cimitirul satului, sub atenta supraveghere a comuniștilor, care îi monitorizau cu multă atenție pe clerici și în special pe monahi. Astfel, mitropolitul Chișinău Nectarie Grigoriev, la 31 august 1964 cerea darea de seamă privind modul prin care s-a desfășurat prohodirea monahului pro-român. Preotul Dimitrie Lisnic, locțiitor de paroh al bisericii „Schimbarea la față a Domnului” din or. Bemder, îi raportează ierarhului rus:

            „.. nu se știe cum a ajuns la înmormântare și Varlaam Chiriță (și el un oponent inverșunat al regimului sovietic din Basarabia, care, la fel ca și părintele Flocea a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică în lagărele din Siberia – M.M.), dar n-a rosit cuvântare la groapă și a avut un comportament liniștit”. Practica epocii respective reglementa că în situația decesului unui cleric să fie scris un necrolog sau o mică informație despre moartea slujitorului, care urma să fie tipărit în Revista Patriarhiei de la Moscova (Журнал Московской Патриархии), însă, ținând seama de comportamentul antisovietic a părintelui Iraclie, e și firesc că nici-un necrolog sau vre-o mențiune despre moartea vredniciului mohar-cărturar nu a apărut pe paginile periodicii oficiale a Bisericii ortodoxe ruse. Totuși, în Arhiva de Stat  se pastrează un necrolog, scris în rusă, semnat de colegul său – Varlaam Chiriță: „În ziua Schimbării la Față a Domnului, un grup de ucenici ai părintelui Iraclie au săvârșit slujba prohodului monahal într-o chilie strâmtă, întrucât preotul paroh, de teama autorităților, n-a riscat să scoată sicriul în curte. Credincioșii veniți din orașele și satele învecinate ascultau încordați și înlăcrimați cântările care strămăteau chilia. Apoi l-au văzut, ca viu, în veșminte de un alb imaculat, cu crucea și metaniile în mâini, cu față ascunsă în umbra unui zâmbet abia schițat”.

            În 19 octombrie 1992 protosinghelul Iraclie a fost reabilitat de către Procuratura Generală din Republica Moldova.

            Părintele Iraclie – „atotlaudatul Apostol al pământului românesc”[39] a avut o viață sfântă, a fost un monah de vocație și un misionar neobosit, predicator și duhovnic, pătimitor în închisorile comuniste și făcător de minuni, statornic și fidel slujirii asumate, n-a părăsit Basarabia, ci a rămas până la sfârșitul vieții sale monah și mai mult, în pofida greutăților a predicat Evanghelia, aducând pe mulți la Hristos[40].

            Minunea s-a întâmplat chiar pe 16 August 2022, în ziua în care părintele Iraclie trecuse la Domnul în urmă cu 58 de ani. În 2019, rudele din Pojorâta, jud. Suceava, au vrut să aducă acasă osemintele cuviosului părinte, dar n-au reușit și le-au înhumat în cimitirul Mănăstirii Noul Neamț în anul 2019. Acasă au adus doar două părticele, două fragmente de os din care, în acea zi, a izvorât mir. De miracol a aflat și Preasfințitul Veniamin Goreanu, Episcopul Basarabiei de Sud, care a plecat la Pojorâta pentru a se convinge el însuși de autenticitatea lui. Când a ajuns, a înțeles că izvorârea de mir e un semn de la Dumnezeu, pentru a începe lucrul la dosarul de canonizare.

            În zilele de joi și vineri, 11-12 iulie 2024, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

            Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea a 16 sfinţi români, mari duhovnici și martiri din temnițele comuniste, printre care 3 sfinți, originari din Basarabia:

• Părintele arhimandrit Sofian Boghiu, starețul Mănăstirii Antim din București, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, cu cinstire în ziua de 16 septembrie;

• Părintele protosinghel Iraclie Flocea, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Chișinăului, cu titulatura: Sfântul Cuvios Iraclie din Basarabia, cu cinstire în ziua de 3 august;

• Părintele protoiereu Alexandru Baltaga cu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia, cu cinstire în ziua de 8 august.

            Unii mărturisitori, alții mucenici, alții cuvioși. Cu toții în bucurie și armonie în Împărăția Cerurilor și rugători pentru sufletele noastre. Este o mare bucurie să-i avem împreună-rugători în ceruri pe acești vrednici ostenitori ai Bisericii, fii ai Basarabiei interbelice.

            Proclamarea canonizării noilor sfinți a avut loc la data de 4 februarie curent când Biserica Ortodoxă Română aniversează un secol de la recunoașterea statutului de Patriarhie[41]. Canonizarea celor trei martiri și mărturisitori este cu atât mai semnificativă pentru românii basarabeni, pentru că anul 2025 este un an omagial și pentru Mitropolia Basarabiei, care marchează centenarul înființătrii sale.

            Modesta mea mărturie despre Sfântul Cuvios Iraclie din Basarabia ași dori să o închei cu un mesaj emblematic, pe care l-am putea numi „Testamentul” sau „Crezul” a Părintelui Iraclie Flocea. Textul l-am preluat din articolul „Despre nemurirea sufletului (Predică)”[42]:

            Iubiților ascultători! …Pământul este numai locuința noastră vremelnică. El este sălășluirea ființelor cu minte și cu judecată (raționale), care au să fie răsădite în alte lumi. Deci, noi vom fi luați de pe pământ și poate chiar foarte curând. De aceea, să rugăm pe Domnul pentru ca El să ne dea nouă putere să părăsim păcatele, care ne pogoară în locurile cele de jos și întunecate ale lumii și pentru că El să ne ajute să facem acele fapte, care ne înalță în lăcașurile cele de sus, veșnic luminoase în ceruri. Amin.”[43].

Preot dr. Maxim Melinti

[1] Mihai Sadoveanu, Drumuri basarabene, București: Editura Librăriei H. Steinberg & Fiul, 1922, p. 79-80.

[2] Ne vorbește părintele Cleopa, Ediția a 3-a rev., Vânători-Neamț: Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 88.

[3] Mihai Sadoveanu, op. cit., p. 80.

[4] Ieraclie, protosinghel, Mozaic literar, Editura Mănăstirii Gârbovăț, 1934, p. 184.

[5] Bejan Dimitrie, Procesiunea cu Sfânta Icoană a Maicii Domnului din m-rea Gărbovăț, în Parohia Hotinului, în: Însemnări Creștine, Anul II, nr. 7-8, iulie-august, 1939, p. 240.

[6] Idem.

[7] Зайцева Д. А. Гербовецкая икона Божией Матери, în: Православная энциклопедия. М., 2006, Т. XI : Георгий — Гомар, p. 192-193.

[8] Iraclie, ieromonah, Din procesiunea cu sf. Icoană. (Diverse observații), în: Luminătorul, Anul LXII, nr. 1, 1929, p. 18-21.

[9] Idem, p. 18.

[10] Idem.

[11] Idem, p. 18-19.

[12] Idem, p. 19-20.

[13] Boldur Alexandru V., Curentul religios românesc, în Alexandru V. Boldur, Istoria Basarabiei, Vol. II, Chișinău: Timpul, 2016, p. 119.

[14] Арвентьев Алексий, „К вопросу о борьбе с антирелигиозной литературой”, în: Кишиневские епархиальные ведомости, № 16-17, 1907, p. 555.

[15] Iraclie, ieromonah, Din procesiunea…, p. 20.

[16] Idem.

[17] Iraclie, ierom., „Un răspuns”, în: Luminătorul, Anul LXI, nr. 4, 1928, p. 42.

[18] Vasilache, M., Cu prilejul vizitei sf. Icoane, Luminătorul, Anul LXI, nr. 2, 1928, p. 45.

[19] Idem, p. 44.

[20] Ieraclie, ierom., Catehizarea și Evanghelizarea publică, în: Luminătorul, Anul LXVII, nr. 4, 1934, p. 244.

[21] Antonie, mitropolit al Kievului, Catehismul creștin ortodox, cu o prefață de Î.P.S. Metropolit Pimen al Moldovei, tradus în românește de economul I.P.Țincoca, profesor-Iași, Tipografia și Editura Sf. Monastiri Neamțu, 1925.

[22] Stănescu Dumitru, prof. dr., Istoria Sfântă a Vechiului și a Noului Testament pentru clasa I-a secundară, București, 1920.

[23] Idem, p. 246.

[24] Iraclie, ierod., Cauza ostilității unor mănăstiri contra noului calendar, în: Luminătorul, Anul LIX, nr. 10, 1926, p. 42.

[25] Idem, p.44.

[26] Iraclie, monah, Când se va putea cere mult de la monahismul nostru?, în: Luminătorul, Anul LVIII, nr. 6, 1925, p. 42-43.

[27] Iraclie, ierod., Cum va fi privit seminarul monahal?, în: Luminătorul, Anul LX, nr. 7, 1927, p. 29.

[28] Iracle, ierod., Mănăstirile din Basarabia și cultura religioasă, în: Luminătorul, Anul LIX, nr. 23, 1926, p. 61.

[29] Idem, p. 62.

[30] Idem, p. 62-63.

[31] Iraclie, protosinghel, Reflexiuni cu ocazia adunării stareților, în: Misionarul, nr. 4-5-6, 1942, p. 45-46.

[32] Mișcarea în cler, în: Luminătorul, nr. 9-12, 1941, p. 452.

[33] Continuarea vizitelor canonice, în: Buletinul Arhiepiscopiei Chișinăului, nr. 6, 1943, p. 27.

[34] Rânduiala pentru administrarea Eparhiei în caz de evacuare, în: Buletinul Arhiepiscopiei Chișinăului, Anul III, nr. 3-4-5, 1944, p. 4.

[35] Patru mănăstirii, adunate într-un loc pitoresc din codrii Călărașului: Răciula, Hârjauca, Hârbovăț și Frumoase, împreună alcătuiesc o asemănare a unei Cruci uriașe.

[36] Rolul Sf mănăstiri în vremuri de grele încercări, în: Buletinul Arhiepiscopiei Chișinăului, Anul III, nr. 3-4-5, 1944, p. 44.

[37] Пасат В., Православие в Молдове: власть, церковь, верующие. 1940-1991, Т. 1: Православие в Молдове: власть, церковь, верующие. 1940-1953, Москва: Российская политическая библиотека (РОССПЭН), 2009, р. 207.

[38] Vasile I. Schipor, Elitele bisericilor tradiționale din Bucovina, 1940-1989, în: Analele Bucovinei, Anul XV, nr. 2, 2008, p. 536.

[39] Episcop Irineu (Tafunea), Egumenul Heraclie (Flocea) – unul dintre oamenii proeminenţi ai mănăstirii Noul-Neamţ (Chițcani) // https://ortodox.md/egumenul-heraclie-flocea-unul-dintre-oamenii-proeminenti-ai-manastirii-noul-neamt-chitcani/, accesat la 23.09.2024.

[40] Episcopul Veniamin Goreanu, Protosinghelul Ieraclie Flocea (11 martie 1893-16 august 1964) – un misionar al Basarabiei interbelice // https://episcopiabasarabieidesud.md/articol/205, accesat la 01.09.2024.

[41] Moment istoric la Catedrala Patriarhală: Au fost proclamați noii sfinți mărturisitori // https://basilica.ro/moment-istoric-la-catedrala-patriarhala-au-fost-proclamati-noii-sfinti-marturisitori/, accesat la 28.05.2025.

[42] Iraclie, ierod., Despre nemurirea sufletului (Predică), în: Luminătorul, Anul LX, nr. 8, 1927, p. 30-34.

[43] Idem, p. 34.