DE CE SPUNE BISERICA: „PENTRU BINECREDINCIOSUL POPOR ROMÂN DE PRETUTINDENI”?

21 Iulie 2026 Vizualizări: 73

 

 

 

În ultimii ani, odată cu revenirea multor comunități din Republica Moldova în comuniunea firească a Mitropoliei Basarabiei, au reapărut și unele controverse care, în realitate, nu sunt noi. Una dintre ele privește rostirea, în cadrul ecteniilor, a cererii prevăzute de Liturghierul Bisericii Ortodoxe Române: „Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni…”

Pentru unii, această formulare reprezintă o simplă expresie a identității istorice și eclesiale. Pentru alții, ea este catalogată drept „naționalism”, iar cei mai zeloși o numesc chiar „etnofiletism”. O asemenea acuzație merită însă analizată cu seriozitate, deoarece confundă două realități complet diferite.

 

Ce este, de fapt, etnofiletismul?

Etnofiletismul a fost condamnat de Sinodul de la Constantinopol din anul 1872. Dar ce anume a condamnat Biserica?

Nu simpla apartenență la un neam și nici pomenirea unui popor în rugăciune.

Sinodul a condamnat principiul potrivit căruia criteriul etnic devine fundamentul organizării Bisericii, iar unitatea Trupului lui Hristos este înlocuită cu exclusivismul național. Cu alte cuvinte, atunci când cineva afirmă că Biserica trebuie împărțită după criterii etnice pe același teritoriu sau că un neam este superior altuia înaintea lui Dumnezeu, acela cade în eroarea etnofiletismului.

• A iubi propriul popor nu este erezie.

• A te ruga pentru el nu este erezie.

• A-ți cinsti limba, cultura și istoria nu este erezie.

Erezie devine numai transformarea apartenenței etnice într-un criteriu al mântuirii sau al existenței Bisericii.

 

Rugăciunea pentru propriul popor este o tradiție ortodoxă

Biserica se roagă întotdeauna pentru oamenii concreți cărora le slujește.

Sfântul Apostol Pavel își mărturisește dragostea pentru propriul popor, spunând că ar fi dorit chiar să fie anatema pentru frații săi după trup (Romani 9, 1–5). Această mărturisire nu este condamnată de nimeni ca fiind „naționalism”, ci este privită drept expresia unei iubiri jertfelnice.

În cultul ortodox întâlnim frecvent rugăciuni pentru conducători, pentru armată, pentru orașe, pentru țară, pentru popor și pentru binefăcători. Biserica nu se roagă în abstract, ci pentru persoane și comunități concrete.

În acest context trebuie înțeleasă și cererea din Liturghierul Bisericii Ortodoxe Române pentru „binecredinciosul popor român de pretutindeni”. Ea nu afirmă superioritatea românilor și nu exclude celelalte popoare. Ea exprimă responsabilitatea pastorală a unei Biserici autocefale față de poporul pe care îl păstorește, oriunde s-ar afla acesta.

 

O interpretare selectivă a noțiunii de etnofiletism

Este curios faptul că aceeași sensibilitate nu se manifestă atunci când vorbim despre alte Biserici Ortodoxe.

La Sfântul Munte Athos se văd pretutindeni steagul Greciei și steagul bizantin cu vulturul bicefal. Nimeni nu afirmă că simpla lor prezență ar constitui etnofiletism.

În Serbia, marile sărbători bisericești sunt însoțite de procesiuni în care credincioșii poartă cu demnitate drapelul național, cântă imnuri religioase și patriotice și își afirmă identitatea sârbă. Același lucru poate fi observat în Georgia, Bulgaria, România și în multe alte țări ortodoxe (vezi fotografii atașate).

Patriotismul firesc nu este confundat cu erezia.

Doar atunci când vine vorba despre afirmarea identității românești din spațiul dintre Prut și Nistru apar acuzații de „naționalism” și „etnofiletism”. Această disproporție ridică întrebări legitime.

 

O moștenire ideologică

Timp de decenii, Basarabia a fost supusă unei politici sistematice de deznaționalizare.

Nu doar istoria a fost rescrisă, ci și conștiința identitară. Limba română a fost prezentată ca fiind diferită, alfabetul latin a fost înlocuit, iar memoria istorică a fost fragmentată.

În acest context, orice afirmare a identității românești a fost prezentată drept periculoasă sau extremistă.

Din păcate, unele reflexe ale acestei propagande au supraviețuit până astăzi. Astfel, simpla rostire a cuvântului „român” produce uneori reacții disproporționate, deși aceeași sensibilitate lipsește atunci când alte popoare își afirmă identitatea.

A apăra adevărul istoric nu înseamnă a urî alte neamuri.

 

Românismul autentic

Există un românism bolnav, exclusivist și ideologizat, după cum există și un cosmopolitism care își disprețuiește propriile rădăcini.

Dar există și un românism sănătos.

• Acesta înseamnă să vorbești limba moștenită de la părinți.

• Să cinstești cultura în care te-ai format.

• Să-ți iubești istoria fără a falsifica istoria altora.

• Să-ți respecți înaintașii.

• Să-ți aperi patrimoniul spiritual.

• Să te rogi pentru poporul tău fără a disprețui celelalte popoare.

Acest românism nu contrazice Evanghelia.

Dimpotrivă, iubirea începe întotdeauna de aproapele concret. Iar primul aproape este familia, comunitatea și poporul în care Dumnezeu ne-a așezat.

 

Universalitatea Bisericii nu desființează identitățile

În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt nu a desființat limbile popoarelor, ci le-a sfințit. Apostolii au vorbit fiecăruia în limba sa.

Ortodoxia nu uniformizează popoarele, ci le transfigurează.

De aceea există Biserica Ortodoxă Română, Greacă, Sârbă, Bulgară, Georgiană și celelalte Biserici locale. Universalitatea Bisericii nu presupune dispariția identităților, ci comuniunea lor în aceeași credință.

În Hristos nu încetezi să fii român, grec, sârb sau georgian; încetezi doar să transformi această identitate într-un motiv de mândrie și dispreț față de ceilalți.

 

Concluzie

Sinodul de la Constantinopol din 1872 nu a condamnat iubirea de neam, limba națională sau rugăciunea pentru propriul popor. A condamnat transformarea etniei în criteriu al existenței Bisericii și al comuniunii euharistice. Prin urmare, cererea liturgică «Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni», prevăzută de Liturghierul Bisericii Ortodoxe Române, nu constituie etnofiletism, ci exprimă grija pastorală a unei Biserici autocefale pentru credincioșii pe care îi păstorește.

A spune „Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni” nu este o declarație de superioritate etnică, ci o rugăciune pentru un popor concret, încredințat păstoririi unei Biserici locale.

• A fi român nu este o erezie.

• A-ți iubi neamul nu este păcat.

• A-ți cunoaște rădăcinile nu înseamnă să-i urăști pe ceilalți.

Etnofiletismul începe acolo unde iubirea de neam îl înlocuiește pe Hristos.

Românismul autentic, însă, Îl pune pe Hristos în centru și, tocmai de aceea, poate să-și iubească propriul popor fără să disprețuiască vreun altul.

Aceasta este diferența esențială pe care suntem datori să o păstrăm limpede, atât în teologie, cât și în viața Bisericii.

Preotul Maxim Melinti